A minti

''Oare omul, prin natura sa, poate realiza “puterea creativa” a sinceritatii”? Sau, la polul opus, “puterea distructiva” a minciunii?Oare ne putem da seama ca prin sinceritate se poate schimba pana si cursul lumii?? Ca dupa inlaturarea minciunii, taine mari si grele asteapta la rand, schimband intr-un mod cu totul neasteptat cursul (care pana atunci ni se parea firesc) al lucrurilor?Oare constientizam complicatiile ce apar prin coborarea in infernul minciunii, prin surdinizarea sau relativizarea adevarului? Caci nu putem vorbi despre sinceritate si minciuna, fara a pomeni de intriga si adevar…Sinceritatea este una din florile rare ale vietii; este o sarcina teribil de grea, ce presupune maximum de responsabilitate. De aceea omul iresponsabil nu poate ajunge la sinceritate, oricat s-ar stradui... Ne simtim bine in sinceritate; cat de mult cautam compania anumitor fiinte, frumos de sincere! Si totusi, cat de greu ne este sa fim sinceri… cu altii si chiar cu noi insine…E greu pentru ca pot aparea momente cand, paradoxal, nu poti fi sigur de sinceritatea ta. Atunci treci prin crize de identitate, comportamentul este ciudat, sufletul – zbuciumat… Sunt momente ce fac imposibila refacerea zilnica a unui autoportret al nostru, totul fiind acoperit de o densa nebulozitate a actualului, a prezentului.Exista si situatia in care odata pierduta aceasta sinceritate de catre anumiti indivizi – isi dau seama ca e cumplit de greu sa o recupereze: ajung sa se scalde din minciuna in minciuna, de fiecare data, insa, devenind victime ale propriului neadevar.Mai exista si o alta situatie, destul de periculoasa: aceea in care persoanele se prefac; duc o lupta de neinchipuit cu ele insele, sunt prudente, isi controleaza gesturile – totul, intru "sinceritate". Cineva spunea insa: “sinceritatea are in ea samanta nebuniei pure, ce nu se poate cladi pe prudenta...” Cu alte cuvinte s-ar putea traduce: “ulciorul nu merge de multe ori la apa …”Imi pun cateodata intrebarea: oare s-ar incumeta cineva vreodata sa scrie un tratat despre sinceritate? Oare s-ar incumeta macar cineva vreodata sa defineasca notiunea de sinceritate? Poate ca, de ce nu, cineva s-a gandit, insa s-a ferit sa faca acest lucru… de ce le este frica??Cum suntem maestri in a ne disculpa, cautand cu disperare un tap ispasitor (altul decat noi) in orice situatie - ne place sa vorbim despre alte lucruri, situatii etc, ca se afla sub incidenta raului a minciunii si asa mai departe… Nu insa si despre noi…Ca in multe alte domenii, parerile sunt impartite. Sunt voci deloc de ignorat care spun totusi ca nu sinceritatea este esentialul, ci buna purtare, morala. Nu e ca in arta, de exemplu, unde cheia succesului este sinceritatea, in caz contrar aceasta transformandu-se in kitsch… (Chiar si aici este interpretabil: un prieten imi spunea pe buna dreptate, comentand aceasta afirmatie ca arta nu devine kitsch doar din nesinceritate, ci si din lipsa de bun gust. Uneori chiar dintr-o mare sinceritate NEEDUCATA). Nimic mai adevarat...Revenind, pot spune ca sunt voci care spun ca sinceritatea nu e o scuza si totusi, totul se complica atat de mult datorita interventiei masive, pustiitoare a minciunii…Sunt situatii in care este atat de vizibil ca traim in minciuna pana la gat, ba chiar mai sus…Sunt situatii in care am putea spun fara sa gresim ca minciuna ne-a invadat, ne-a cotropit; ca pana si aerul a fost inlocuit de minciuna…Pe de alta parte, noi nu stim cat de groaznic se razbuna adevarul, pentru ca daca am sti, ne-am pazi cu stoicism, sa nu-l suparam niciodata. Daca am sti, am ajunge la vorbele lui Vlahuta care spunea: “Sa nu minti nici macar in gluma…

”Mintim; Ne mintim parintii, ne mintim prietnii, ne mintim colegii… Mintind, insa, nu facem decat sa traim degeaba. Ce reusim? Sa ne facem carje de milog din ingaduinta altuia, din bunatatea sa?Oane ne putem bucura pe deplin de asa-zisele “impliniri” ale vietii, daca nu platim cinstit pentru ele? Ce fericire poate fi aceea ce se cladeste pe un neadevar? Nici nu stiu cei ce mint, cat de prost isi fac cheltuielile: caci ei ajung intotdeauna sa plateasca mult mai scump. E cel mai pagubos lucru de a sta cu minciuna la tocmeala. Tot Vlahuta facea o comparatie deosebit de relevanta: “Îngemanarea aceasta a minciunii cu adevarul, constituie ceea ce în lumea formelor vii se cheama monstru, si se stie ca monstrii nu traiesc”….Ne e greu, insa, sa ne comportam in orice imprejurare astfel incat cei din jurul nostru sa vada in noi un om drept. Dar ce frumos este sa ne asculte, nu cu teama, ci cu deplina convingere ca ce spunem noi – asa este!! Oare realizam cat este de frumos cand cel ce ne e alaturi are nemarginita incredere in noi, în bunatatea noastra, în iubirea noastra, în cinstea noastra si nu in ultimul rand, în vrednicia noastra?Sau nu ne pasa, nu-i asa, ce crede celalalt?? Important e sa ne fie noua bine…Atunci sa o luam altfel – in ultima instanta - si cu asta voi si incheia: fiecare om este prin forta lucrurilor un fragment de istorie… Si cat de intrigati suntem cand descoperim ca istoria NE… minte… Dar nu realizam (sau nu vrem sa realizam) ca acest lucru este consecinta doar a faptului ca noi, noi cei ce cream istoria, mintim… Mintim pe altii si ne mintim pe noi insine...'' (Adriana NAZARCIUC )